Tortură muzicală sau muzică torturată?

                Începutul anilor 90 se remarcă prin curente muzicale pline de frustrare şi depresie, fascinaţie pentru morbid şi futilitar. Este arhicunoscut că perioada despre care discutăm este epoca de glorie a grunge-ului însă îmi voi concentra atenţia asupra undeground-ului şi anume scena death metal americană care a produs trupa care face subiectul acestui articol: Cannibal Corpse.

Originea death metal-ului poate fi regăsit în 1986, an în care este lansat celebrul Reign in Blood de la Slayer sau, conform altor opinii, cu un an mai devreme în care a văzut lumina rafturilor magazinelor de muzică Seven Churches marca Possessed. Acestui nou standard de viteză şi brutalitate i se aliniază trupa care a dat numele genului, anume Death care prin Scream Bloody Gore defineşte stilistic acest nou gen atât de controversat. Cannibal Corpse se formează în 1988, ideea aparţinând celor doi membrii Alex Webster şi Chris Barnes.  Debutul are loc în 1990 printr-un disc cu un nume sugestiv – Eaten Back to Life, urmat de un similar Butchered at Birth. 1992 înseamnă lansarea discului de referinţă pentru brutal death metal, Tomb of the Mutilated, pentru ca succesorul său, The Bleeding să ridice ştafeta tehnicii în 1994. Un an mai târziu Chris Barnes părăseşte trupa sfârşindu-se astfel prima perioadă Cannibal Corpse.
                Niciodată nu am fost un mare entuziast al creaţiilor pre-95 ele sugerându-mi o paralizie celebrală, un faliment acustic sprijinit şi de o producţie nefricită. Cu toate acestea muzica înfundată practicată de Cannibal Corpse a câştigat destui fani. De unde atâta gust pentru morbiditate lipsită de orice formă de celebralitate? Evident, anii de capitalism, consumerism de fapt, care a funcţionat perfect în SUA şi-a pus amprenta pe un popor care fără a avea prea multe de spus s-a lăsat abrutizat până la punctul la care să îşi consume propriul deces. Cannibal Corpse, în a lor inconştienţă teribilistă şi dorinţă de a şoca conferă o frescă a expectativei culminante a neantului sau a imaginaţiei poporului american. Fascinaţia pentru morbid, în maniera chirurgicală şi pragmatică expusă cu atâta emfază de către muzicieni, denotă un scepticism faţă de viitorul fiinţei umane iar pragmatismul (empirism e prea mult spus şi chiar prea elevat) incultura şi absenţa unei imaginaţii nu sănătoase cât funcţionale. Cannibal Corpse din prea multă prostie dau în originalitate, ceea ce nu e rău. Antimuzica lor este forma supremă de abjecţie dar care impresionează prin irealitatea sa. Nu este nimic elevat, poate nimic artistic în „expresivitatea” cannibalcorpsiană dar cu siguranţă apoteoza decesului şi excesul de zel care face din death metal ceva extrem duc acest curent muzical şi această trupă reprezentativă dincolo de barierele realului. E şi aceasta o formă de distopie.
                Muzica în sine este extremă din toate punctele de vedere şi, cel puţină pentru mine, devine plăcută pe Tomb of the Mutilated.  Bateriile monotone şi rapide sunt acompaniate de două chitare de aceeaşi natură calitativă unde totuşi bass-ul parcă mai are ceva de spus şi unde vocea coboară până în abisul guturalităţii. De fapt, Tomb of the Mutilated este înregistrarea cu cea mai joasă voce umană din istorie. Cannibal Corpse sunt exponenţii unei ramuri ale stilului, anume brutal death metal alături de alte titulaturi precum Suffocation sau Deicide.               
                A doua perioadă discografică Cannibal Corpse îl regăseşte pe George „Corpsegrinder” Fisher la voce (de fapt grohăituri). În această nouă formulă, Cannibal Corpse compun şi lansează excelentul Vile, primul album death metal care intră în Billboard. De la acest punct înainte trupa evoluează constant spre noi standarde în materie de compoziţii, producţie şi nu în ultimul rând agresivitate. Dezvoltând principiile vechi dar într-o formă nouă, mai dinamică sunt lansate consecutiv Gallery of Suicide, Bloodthirst, foarte bunul Gore Obsessed, cacofonicul The Wretched Spawn şi cel mai nou standard de agresivitate şi schizofrenie muzicală – Kill. Tehnica este deja o necesitate în muzica amricanilor, Vile şi Gore Obsessed dar şi Kill fiind dovezi ale acestui aspect. Prin străfulgerile instrumentale, death metal-ul cannibalcorpsian devine cu adevărat incizional şi psihotic, chirurgia şi meticulozotatea greţoasă devenind patologie şi manie pură pe The Wretched Spawn şi Kill. Producţia în această perioadă secundă demonstrează investiţiile casei de discuri, sunetul cavernal fiind substituit de unul gălăgios dar inteligibil şi, foarte important, clar. Fiecare instrumentist în parte dezvoltă abilităţi demne de luat în seamă cel mai rematcabil fiind Alex Webster care în din 1992 începe a ieşi în evidenţă. Pentru cei interesaţi recomand proiectul de progressive metal Blotted Science unde activează basistul Cannibal Corpse. Pentru mine, Cannibal Corpse rămân originali prin prisma agresivităţii obţinute fără a exclude din muzica lor tehnica aşa cum multe trupe ce el împărtăşesc stilul o fac.               
              Este greu totuşi să percep death metal-ul acestui grup ca fiind „uman”. Agresivitatea este o calitate pe lângă multe altele în muzică (vezi Metallica sau Atheist) iar accentuarea exclusivă a acestei dimensiuni mi se pare absurdă, cum de fapt şi încăpăţânare de a rămâne între limitele unui singur gen. Mikael Akerfeldt de la Opeth, un etalon în death metal, îşi punea întebarea ”de ce să cânţi un singur gen când sunt atât de multe?”. Şi avea dreptate.