muzica rock et co. | Rockul.Info

Preluare de pe blog-ul personal, www.dreampoet.ro

Probabil ca a fost cel mai mare eveniment rock organziat vreodata in Romania! Pe langa faptul ca organizatorii au adunat pentru prima data intr-un turneu “Big Four-ul” metal-ului american, acestia au reusit sa multumeasca cam toti ascultatorii de rock. Fanii Manowar, Accept sau Rammstein, au avut ce sa vada. Din cele 15 trupe care au urcat pe scena, pot spune ca primele 5 ca si prestatie au fost in ordine: Rammstein, Slayer, Manowar, Metallica si Anathema. Este doar un top personal, luati-l ca atare.

La capitolul trupe ce nu mi-au placut, exista doar doua nume. Ma refer aici la Stonesour si Volbeat. Cu toate astea, cele doua formatii au beneficiat de un sunet impecabil. Din pacate/fericire exista sute sau chiar mii de trupe care apartin acestor genuri.

Exista si o categorie de dezamagiri. Aici se includ alte trei nume. Ma refer la Paradise Lost, Accept si partial Megadeth. Voi reveni la aceste nume, cand cronologia festivalului o va cere. Deci, sa incepem.

Ziua 1:

Festivalul a debutat cu trupa israeliana de progressiv metal , Orphaned land. Costumati traditional pentru Orientul Mijlociu, acestia au oferit un concert foarte frumos, prearat cu ritmuri orientale. Un prieten mi-a spus ca 6 din cele 8 piese pe care le-au interpretat, provin de pe ultimul disc al formatiei. Pentru o trupa de deschidere, Orphaned Land s-a comportat mai mult decat onorabil.

A urmat Paradise Lost. Cu toate ca ne-au incantat cu piese precum “Erased”, Say just words” sau “One second”, piese din perioada electro, dar si cu melodii de pe ultimul disc, sunetul a fost groaznic in primele randuri. In zona golden circle, Paradise Lost nu s-a auzit deloc bine, cu toate ca aveam mari asteptari de la aceasta formatie. Din acest motiv, Paradise Lost au fost una dintre marile dezamagiri de la Sonisphere. Visul meu ar fi fost ca Anathema si Paradise Lost sa fi cantat in aceeasi zi, alaturi de My Dying Bride, pentru a intregi trioul de aur al doom-ului britanic. Dar, dupa cum spunea Balauru’ de la Trooper, nu ar fi venit multa lume la un asemenea eveniment.

Dupa Paradise Lost, a urmat o formatie din Danemarca extrem de populara, Volbeat. Din punctul meu de vedere, muzical Volbeat nu vin cu nimic nou si nici nu sunt capabili sa scoata ceva care sa schimbe cu ceva istoria rock-ului. Cu o combinatie de alternative, de NU metal si ceva Johhny Cash, Volbeat nu au reusit sa ma scoata din starea Manowar.

Si a venit momentul serii. Regii metal-ului s-au intors in Romania. Din pacate, nu au cantat decat 55 de minute, insa au facut-o mult mai bine ca anul trecut. Prin piese precum “Manowar”, “Kings of Metal”, “Warriors of the World (United)”, “Hands of Doom”, “Thunder in the sky” sau “House of death”, Manowar au sunat admirabil. Nu a lipsit nici discursul in limba romana, varianta scurta a lui Joey de Mayo. Ne-a vorbit de lupta poporului roman in “spatiul carpato-danubiano-pontic” impotriva “cotropitorilor”. De asemenea, Manowar au prezentat si o piesa in memoria lui DIO, un cover Heaven and Hell. Pe departe, au fost cei mai buni din ziua I. Din pacate, nu au cantat ca si head-lineri. Multa lume a inceput sa plece dupa Manowar, dezamagiti fiind ca americanii nu au inchis concertul. Un singur minus pentru Manowar, si anume faptul ca nu au ales pieslee cele ami potrivite pentru scurtul lor spectacol. Au lipsit “Heart of Steel”, “Hail and Kill” sau piesa clasica de final, “The Crown and the Ring”

Seara a fost inchisa de Accept. O trupa onesta, o trupa de oameni cu parul alb sau deloc, o trupa care fara Udo Dirkschneider nu are farmec. Seara a inceput cu “Metalheart” si s-a incheiat cu “Balls to the wall”. Sunetul a fost impecabil, insa repetivitatea trupei Accept a fost iritanta pe alocuri. Probabil ca o seara Manowar ar fi fost mult mai antrenanta, motivele schimbarii head-liner-ului fiind necunoscute mie. Se vehiculeaza ca ar fi fost probleme de bani. accept vor fi headliner-i si la Istanbul. O prestatie de nota 7 pentru Accept. Din pacate, acesta este nivelul trupei fara celebrul Udo.

Foto: Mihăiţă Zbîrnea