muzica rock et co. | Rockul.Info

Incununat de review-uri mieroase cu iz de fanboy-ism, Faith divides us – Death unites us nu m-a aruncat personal in extaz, dar nu pot ramane indiferent la un efort bine tintit al trupei cu numele amintind de capodopera Dante-lui englez, eruditul Milton.

Piesele:

1. “As Horizons End”   5:26

2. “I Remain”   4:09

3. “First Light”   5:00

4. “Frailty”   4:25

5. “Faith Divides Us – Death Unites Us”   4:21

6. “The Rise of Denial”   4:47

7. “Living With Scars”   4:22

8. “Last Regret”   4:24

9. “Universal Dream”   4:17

10. “In Truth”   4:51

As Horizons End sta bine, in mod paradoxal, ca deschizatoare a albumului , pentru ca te pregateste pentru un In Requiem bantuit (in cel mai bun mod posibil) de Shades of God, Icon si Draconian Times.

I Remain m-a prins cel mai repede, datorita refrenului catchy, desi accentul cade evident pe strofe (pe intregul album, nu numai in piesa).

First light mi se pare ca am mai auzit-o pe un album mai vechi dar nu stiu incotro sa arat cu degetul. Piesa sufera de faptul ca, desi solemna, ca majoritatea pieselor de pe album, e atat de lenta si in acelasi timp non-doom (macar la o influenta plapanda spera orice fan), incat versurile devin repede obositoare si nepotrivite cu zdranganeala (sau lipsa ei).

Frailty e neinspirat pusa dupa First Light, deoarece la inceput pare tot aceeasi mancare de peste. Totusi, luata proaspata, merge mai bine. In piesa asta (si nu numai) se observa destul de bine cum pasaje care altadata ar fi fost sustinute de sunete electronice, sunt mult mai fain subliniate de chitara.

Faith divides us – Death unites us, in ciuda titlului cam copilaresc (in sensul de rezultat al interpretarii la nivel de gradinita a notiunii de „faith” si in mod adolescentin a notiunii de „death”), te prinde relativ usor. Pe mine m-au incantat in mod deosebit oxymoronul („Cleared the indelible”) si ciudata schimbare de atitudine de la „Accept the pain” la „Vanquish the pain”.

The Rise of Denial, cantata de o trupa de death, ar fi iesit o minunatie (fara portiunile lenese si acel „sereeenity”), dar nu suna rau nici in varianta de gothic caracteristic PL.

Living with Scars suna foarte bine, are individualitate, diversitate, si alte comentarii sunt de prisos.

Last regret e salvata de portiunile instrumentale, deoarece versurile ca atare, nu neaparat modul in care sunt cantate, sunt destul de plictisitoare/enervante. Eliptice sunt cam toate versurile PL, daca nu intotdeauna la nivel sintactic, mai tot timpul la nivel semantic, ceea ce nu e rau deloc, dar aici gradul de randomness nu produce nimic incitant, ci dimpotriva. O ipotetica varianta instrumentala ar suna mult mai ademenitor.

Universal dream curge binisor, dar nu imi stimuleaza imaginatia prea mult. Ca de obicei, solo-ul isi face treaba, si, ca si in alte piese semi-reusite PL, abia dupa acesta piesa pare ca ar incerca sa scape uitarii. Daca reuseste sau nu, nu ma pronunt inca…

In truth cade in boala lui Last regret, dar nici macar muzical nu prea gadila, caci nu ma-ncanta azi cum ma miscara… ahem, you got the point.

Per total, un album bunicel, calitativ pe aceeasi linie cu In Requiem, stilistic mai back to the roots, te face sa te intrebi daca oare mai poate PL sa scoata ceva la inaltimea albumelor de referinta. Eu unul sper ca da.