muzica rock et co. | Rockul.Info

Am fost destul de entuziasmat de acest concert, mai ales ca era o experienta noua pentru mine o trupa precum Agalloch venita din zona intunecata a metalului.

Am ajuns in Silver Church destul de tarziu si nu mi-a venit sa cred ce am vazut acolo…cred ca erau aproape 400 de persoane la un concert cu doua trupe obscure chiar si  in tarile lor, darmite pe plaiurile mioritice. Acum aproape un an, in acelasi loc doua trupe din alta zona metal, in speta power/progressive numite Manticora si Circle II Circle abia daca au adunat 130 persoane.

Acesta ar fi un prim aspect pozitiv pentru organizatori, care au mediatizat bine acest eveniment. Al doilea aspect a fost faptul ca evenimentul a inceput foarte aproape de ora stabilita, adica 19:15. Ascultasem Alcest inainte de concert, insa nu mi-au starnit niste stari prea profunde. De vina a fost poate si graba in care i-am ascultat.

Pot spune deci ca pentru mine Alcest a fost o premiera. Trupa din Franta combina un stil alternativ nascut in anii 80 in Marea Britanie, numit Shoegaze cu black metal-ul. Din pacate, vocea  nu m-a convins, trupa avand pe langa probleme de comunicare si o atitudine sobra vis-a-vis de public. Imi amintesc putin ca atitudine de membrii trupei My Dying Bride. Muzical, mai trebuie sa aprofundez melodiile pentru a-mi forma o idee.

Agalloch a fost motivul principal pentru care am participat la concert. O trupa care stie ce vrea, o trupa foarte comunicativa atat cu publicul cat si cu sunetistii. Interventiile solistului au fost amuzante referindu-se la faptul ca daca nu se va auzi bine, nu vor putea sa dea publicului un spectacol pe cinste. Atmosfera intunecata, sound-ul clean, dar si agresiv in cadrul acelorasi piese face din Agalloch un Pink Floyd intunecat. Stiu, poate nu veti fi de acord cu mine, dar Agalloch are ceva din aerul acela boem al anilor 70-80, ani de glorie ai pinkfloydianismului in pasajele lor chill.

Agalloch si-a bucurat fanii cu piese precum: Dead Winter Days, As Embers Dress the Sky, I Am the Wooden Doors, The Hawthorne Passage Falling Snow si The Lodge.

Am stat in stanga scenei, intr-o zona in care s-a auzit foarte bine. Nefiind fan am apreciat muzica, nu am trait-o efectiv, fiind multumit de ce am audiat. Nu am vrut sa iau bete sau amintiri de la trupa, pentru ca le meritau cu prisosinta fanii veniti din 15 tari, dar si fanii autohtoni. Nu ar fi fost drept. Cu toate ca a mai existat un moment in care cele doua trupe au revenit pe scena am decis ca trebuie sa plec. Era momentul fanilor, era ceva intim.

Vreau sa multumesc lui Miluta Flueras de la letsrock.ro pentru fotografii, cu prima ocazie te cinstesc, dar si Ancai Dumitrescu de la acelasi site.

In final nu pot sa nu dau spre ascultare o piesa care au cantat-o si care m-a impresionat nespus. Ma refer aici la “Falling Snow”.