muzica rock et co. | Rockul.Info

Am regretat foarte mult concertul Massive Attack din 2008, iar pe cel de anul acesta n-am vrut să-l pierd nici în ruptul capului (mi-am revenit dintr-o răceala suficient cât să mă ţin pe picioare). Efortul făcut a fost mai mult decât meritat, aşa cum s-a dovedit la sfârşitul serii.

Duminică, 27 iunie 2010, aproximativ pe la 19.30 ajung cu Andrei (văru-miu, om responsabil cu introducerea trupei în lunga mea listă de trupe preferate) la Zone Arena. După câteva telefoane  ne găseşte şi Dragoş;  cât stăm la o bere şi un chitchat, apare alt Andrei cu câteva minute înainte de ora 8 (după incertitudini legate de drumul său făcut cu maşina dinspre Iaşi), la timp să-şi primească biletul pe care îl aveam în plus şi să ni se alăture.

Intrăm, 10 minute de aşteptare, analizăm puţin amenajarea scenei (care nu anunţă mare lucru) şi intră Martina Topley-Bird, rupe un salut în română, şi dă startul unui one-man-show. Prezenţa Martinei e o pată de culoare roşie pe scena modestă, sărăcăcioasă la lumina zilei. Rămîn surprins de naturaleţea gesturilor sale, de vocea sa exotică, cu un timbru special, pe care l-am apreciat ca fiind extrem de potrivit pe piesele albumului Massive Attack – Heligoland. Tipa îşi înregistrează pe loc sunete, îşi face armonii din voce plasându-le in background, mai bagă un beatbox scurt pt ritm (am recunoscut pe alocuri ritmuri din Teardrop şi Karmacoma) şi ii iese de minune. Publicul, care încă strângea rândurile, o răsplăteşte cu aplauze după fiecare piesă. Pe măsură ce s-a întunecat treptat, am recunoscut Overcome, Baby Blue, Snowman, o interpretare interesantă a piesei Poison.  Mulţumeşte în română publicului şi se retrage la fel de discret precum a intrat.

Pe scenă începe agitaţia. Se dau jos prelate, se pregătesc instrumentele, iar la 21.10 intră Robert “3D” Del Naja şi Grant “Daddy G” Marshall împreună cu instrumentiştii de turneu.

E aproape întuneric, iar masivii încep cu “United Snakes“, o piesă necunoscută mie. Exploziile sonore sunt sincronizate perfect de lumini şi proiecţiile realizate de United Visual Artists.

N-avem timp să ne dezmeticim şi piesa “Babel” o readuce pe Martina pe scenă. Iar sunetul şi luminile mă fac să mă întreb de aici încolo în ce mod o să ne lovească la fiecare piesă.

Risingson hipnotizează prin ritm, chitara distorsionată pulsează agitat pt a se tăia subit în final. Robert Del Naja îl prezintă pe cel mai bun prieten al său, jamaicanul Andy Horace, care amprentează cu vocea sa următoarea piesă: “Girl I Love You“. Atenţia publicului pendulează între statisticile afişate pe panoul din spatele trupei(statistici care mai de care mai ciudate, menite să evidenţieze discrepanţa  dintre diverse zone ale lumii în privinţa nivelului de trai, a veniturilor, cheltuielilor etc) la licuricii de pe costumul  lui Andy Horace.

Pe parcursul serii au mai cantat:
Psyche -- din nou cu Martina,
Future Proof -- care l-a zbânţuit pe Robert Del Naja pe toată scena,
dar şi greutăţi mai vechi precum:
Teardrop -- o interpretare emoţionantă,
Mezzanine,
Angel -- piesa a fost mult mai pe placul meu decât versiunea de pe album, agresivitatea interpretării amintindu-mi de coverul făcut de Sepultura, iar Andy Horace a interpretat perfect
Safe From Harm, Inertia Creps – pe panoul din spate au fost afişate citate despre libertate şi democraţie (imi amintesc Augusto Pinochet – “sometimes democracy must be bathed in blood”; Stalin “Death solves all problems – no man, no problem”; dar şi un citat din filosoful autohton, Petre Ţuţea: “Libertatea omului e partea divină din el” )

Del Naja  cu hipnoticul  ”I was looking back at you to see if you were looking back at me to see me looking back at you” perfect îmbinat cu vocea feminină. Rezultatul? Demenţă totală creată cu ajutorul liniei basului şi a chitarei.  Finalul melodiei creşte suspansul, pregătind terenul pentru piesa de rezistenţă: Inertia Creeps.

Inertia Creeps a fost punctul culminant al serii. Cel puţin până atunci. Panoul a afişat din nou statistici şi mesaje ironice cu tentă politică cât şi titluri aleatorii din presa şi blogosfera .ro (moartea lui Iliescu stârnind publicul) dublate de muzică au adus mulţimea din faţa scenei în delir. Killer guitars!!!

Publicul a chemat trupa înapoi pe scenă cu insistenţă, iar masivii au încheiat cu Splitting the Atom, Unfinished Simpathy, Atlas Air, Karmacoma (singura piesă cântată de pe albumul Protection).

Mai devreme aminteam că Inertia Creeps ar fi fost cel mai puternic moment al concertului. Aşa am crezut până au cântat Atlas Air de pe ultimul album. Cu Atlas Air au produs un mesaj puternic plin de subtilităţi şi ironii la adresa corporaţiilor şi a marilor puteri aflate mereu în competiţie pentru acumularea de resurse importante, călcând peste orice şi oricine. După ritmul repetitiv din finalul unei piese care nu voia să-şi domoleze volumul a venit şi izbăvirea: Beyond Petroleum (referire clară la British Petroleum şi dezastrul ecologic provocat de aceasta în golful Mexic).

Massive Attack în concert sună mult mai rock decât pe album, aşa cum ne-au demonstrat-o cu piese ca Risingson, Angel, Inertia Creeps. Trupa şi-a dovedit încă o dată spiritul critic,  iar sunetul sobru, ritmurile specifice triphop şi spectacolul vizual au transformat acest concert într-unul de referinţă.

MASSIVE ATTACK KARMACOMA LIVE BUCUREŞTI 2010

FOTOGRAFII MASSIVE ATTACK LIVE BUCUREŞTI 2010

foto: metropotam.ro si 100eyes.ro