Dacă voi spune despre acest album că este pe departe cel mai valoros produs al trupei, voi fi criticat puternic de ascultătorii de Anathema din anii ’92-’94. Dacă voi spune că este cel mai  light album,mi se va spune că cel mai recent material, We’re Here Because We’re Here îl depăşeşte în puritate şi căldură pe cel din 2003.

Aşa că voi spune doar atât, A Natural Disaster este cel mai diversificat material Anathema şi unul dintre cele mai complexe albume scrise de Vincent & co.

Harmonium, la fel ca Thin Air, de pe cel mai recent material al formaţiei, are acelaşi rol anticipativ, dar în acelaşi timp are şi o funcţie de a deruta ascultătorul de Anathema pe stil vechi. Pentru a intra în atmosfera discului este nevoie să fiţi foarte atenţi la această piesă.

www.youtube.com/watch?v=X4Dthz3a6aE

Balance, piesa de echilibru este puntea de trecere spre experimentele de pe A Natural Disaster. Piesa induce starea electro, specifică albumului, iar vocea lui Vincent scoate acest album din sfera realului, mergând spre imaginaţia infinită.

Closer, piesa mea favorită de pe acest album este punctul de maximum pentru Anathema în sfera electro. La şapte ani de la lansarea albumului, Anathema cântă şi acum în concerte această piesă, mereu aducând elemente noi în imaginaţia fanului Anathema. Versurile sunt şi ele de efect:

www.youtube.com/watch?v=sQZF7cinKJ8

dream world is a very scary place
the dream world is a very scary place
the dream world is a very scary place
to be trapped in

dream world is a very scary place
the dream world is a very scary place
the dream world is a very scary place
to be trapped inside
trapped inside
trapped inside
all your life

Are You There este piesa lui Danny, fiind o baladă, un moment de trecere surprinzătoare după mostra de electro, zonă în care s-au remarcat colegii de generaţie, Paradise Lost. Iaraşi versurile merg spre poezie:

Since you’ve been gone I’ve been lost inside
Tried and failed as we walked by the riverside
Oh I wish you could see the love in her eyes
The best friend that eluded you lost in time
Burned alive in the heat of a grieving mind

Childhood Dream este un intermezzo, un alt moment de visare pentru fanii Anathema.

Pulled Under 2000 Meters a Second e singura melodie ce ne aminteşte de perioada A Dying Wish (’94-’95). Pentru mine, această melodie dovedeşte versatilitate, motiv pentru care Anathema pot jongla atât de uşor printre stiluri precum doom, heavy sau chiar death.

A Natural Disaster, piesa care dă numele albumului este oficializarea legăturii dintre Lee Douglas şi Anathema. Versurile romantice,  starea de blues şi un final în duet între Vincent şi simpatica solistă reprezintă o piatră de temelie pentru acest disc.

De la a opta piesă, Flying, începe experimentul ambiental-progressive, încununat de ultima melodie, Violence. Flying este o mostră de ludic, un segment experimental, cuvânt care defineşte de altfel întreg albumul.

Electricity, o bucurie pentru fanul Anathema pe rit nou apare în opoziţie cu numele piesei, fiind calmul dinaintea furtunii Violence.

Seems like you never really knew me
Seems like you never understood me
Seems like you never really knew how to feel
But electricity it drew you near to me
What you needed was to be rid of me

Violence, piesa progresivă a acestui produs este un uragan care se dezvăluie treptat şi scade în intensitate spre finalul său. Un adevprat ascultător de muzică rock de calitate nu poate trece cu vederea o asemenea piesă.

www.youtube.com/watch?v=Ee1S5OUI9rM

Am auzit voci care spun că Anathema au început să piardă din turaţie începând cu Alternative 4 (1998), ba chiar că au trădat zona britanică de doom. Eu o numesc evoluţie. Acord acestui disc nota 9.5.

Vă reamintim că We’re Here Because We’re Here”, cel mai recent album Anathema, poate fi ascultat live la Arenele Romane din Bucureşti în data de 19 noiembrie 2010, ora 19:00. Mai multe detalii puteţi citi accesând urmatorul link.

Titlul albumului provine conform unor surse externe din numele unui cântec al soldaţilor folosit în primul război mondial. Personal, We’re here because we’re here, îmi sugerează o incluziune a unei lumi în aceeaşi lume, fără ca cele două versiuni ale acelei lumi să se plieze perfect, de aici luând naştere muzica, şi chiar arta în general.

Producătorul şi acestui album este Steven Wilson, chitaristul trupei britanice Porcupine Tree. Albumul este foarte bine structurat, trebuie ascultat cap-coadă pentru a fi perceput la adevăratul său potenţial. Lumea Anathema în 2010 durează şaizeci de minute şi conţine zece piese bune şi foarte bune.

Thin Air este un fel de ars poetica pentru acest album, pentru că această melodie defineşte liniile după care este construit întreg jocul de lego Anathema 2010. Zone clean învecinate cu explozii de riff-uri, care vin în mod natural dau o imagine de ansamblu privind We’re Here Because We’re Here.

www.youtube.com/watch?v=OxGrd5alwZ4

Summernight Horizons este prima piesă de pe album în care Lee Douglas, deja membră cu drepturi depline în trupă îşi lasă amprenta. Este o piesă aproape heavy, amintind de Alternative 4 (1998).

Dreaming Light, balada prin excelenţă a acestui album, este o piesă melancolică, amintind puţin de Are You There de pe albumul A Natural Disaster (2003). Pianul lui Vincent Cavanagh conduce magistral linia melodică.

Îmbinarea între vocea lui Vincent Cavanagh şi vocea solistei Lee Douglas produce un sunet ce ţine de ludic în piesa Everything, joc arbitrat de un pian cu accente psihedelice. Finalul cântecului îi aparţine lui Danny Cavanagh prin câteva armonii de ating coarda sensibilă a ascultătorului de Anathema.

Angels Walk Among Us este piesa pe care trupa a promovat-o încă din 2007 şi pe care am avut plăcerea de o asculta şi anul trecut la spectacolul de la Sala Palatului. Este hit-ul prin excelenţă al acestui album, iar Lee Douglas este tot mai prezentă. Cu siguranţă că această piesă va fi comparată cu One Last Goodbye (Judgement, 1999). Din punctul meu de vedere, Angels Walk Among Us va avea un drum propriu.

Presence este puntea de trecere între simplitate şi complexitate.

A Simple Mistake este temelia acestui album, o piesă care deschide noi orizonturi anathemice. Prospectarea unor zone noi, neexplorate este atuul pe care mizează după şapte ani de absenţă discografică Vincent & co., neconsiderând Hindsight decât un album acustic, un mod de a se încălzi pentru actualul We’re Here Because We’re Here.

Get Off Get Out apropie din nou muzica Anathema de Pink Floyd şi Porcupine Tree. Cu cât ne apropiem de final, albumul începe să capete greutate.

Universal este în întregime o piesă pinkfloydiană, o melodie ecou amintind obsesiv de superbele albume din anii ’70, Atom Heart Mother (1970) sau Dark Side of the Moon (1973).

www.youtube.com/watch?v=-8Pk_WA-Q_Q

Hindsight reprezintă bilanţul acestui disc, o adunare a sentimentelor, ideilor, un mod de a percepe muzica şi în anul 2010. Este o piesă instrumentală care canalizează forţa creativă a întregului album, întreruptă pe alocuri de câteva pasaje lirice, recitative.

Per ansamblu, We’re here because we’re here este un album excelent, o treaptă în evoluţia britanicilor, un alt album marca Steven Wilson.

Va reamintim ca We’re Here Because We’re Here”, cel mai recent album Anathema, poate fi ascultat live la Arenele Romane din Bucuresti in data de 19 noiembrie 2010, ora 19:00. Mai multe detalii puteti citi accesand urmatorul link

După mai mult de treizeci de ani de carieră, britanicii continuă să scrie muzică de calitate fără a cădea în nostalgia anilor ‘80. Cu toate că fanii vor dori întotdeauna să asculte în concerte piese clasice, nemuritoare, trebuie totuşi să se înţeleagă că anumite trupe nu trăiesc doar din amintiri, ci merg pe drumul nebătătorit al creaţiei perpetue.

Îmi place să cred că Iron Maiden este mai mult decât o trupă de heavy-metal. Elementele de progressive-rock, elementele orientale, dar şi alte influenţe au făcut din britanicii un drapel al muzicii rock ca fenomen social.

Pe acest ultim album, se observă clar o separaţie între stilul heavy-metal pur şi rock-ul progressive pe album. Prima parte este dedicată stilului care a consacrat trupa, în timp ce a doua parte lasă loc experimentului.

După treizeci de ani de carieră, trupa Iron Maiden alege să înceapă cel de-al cincisprezecelea album, cel mai lung de altfel cu o piesă formată din două părţi distincte. Melodia se intitulează “Satellite 15…the Final Frontier” şi are scopul de a deruta ascultătorul, nelăsând loc unei idei preconcepute înainte de audiţia întregului material. Personal, văd această piesă ca pe un jam-session realizat de muzicieni experimentaţi de înalt nivel.

După acest hibrid muzical ce deschide albumul,  Iron Maiden ne propun melodia single, “El Dorado”, pe care o şi interpretează în cadrul turneului ce a trecut şi pe la Cluj. Este o piesă cu referire la actualele realităţi economice. Bruce Dickinson afirma de curând într-un interviu că este a treia recesiune pe care o trăieşte ca cetăţean britanic.

www.youtube.com/watch?v=coBzy-tPdws

A treia piesă, “Mother of Mercy” merge pe filiera războinică  ce durează de mai bine de douăzeci şi cinci de ani: The Trooper, The Mercenary, These Colours Don’t Run. Cred că poate fi uşor adoptată de fani în concerte.

“Coming Home” duce muzica Iron Maiden în zona baladelor, zonă aproape virgină pentru Harris & co. Singura baladă până în prezent, Wasting Love de pe albumul Fear of the Dark (1992) a avut un success moderat.

“The Alchemist” atinge o altă coardă estetică pentru ascultătorul de heavy-metal de calitate, şi anume perioada revenirii lui Bruce Dickinson pentru albumul Brave New World (2000). Din punctul meu de vedere aceasta este piesa cea mai apropiată de stilul cu care ne-a obişnuit bassistul Steve Harris în compoziţiile sale.

“Isle of Avalon” reprezintă trecerea în partea progressive a albumului. Este piesa care apropie stilul Iron Maiden de stilul Dream Theater, îndepărtându-l de stilul fraţilor de generaţie, Judas Priest. Această piesă rememorează perioada în care Iron Maiden lansa piese precum Seventh Son of the Seventh Son sau The Rime of the Ancient Mariner. După trei audiţii complete, o declar piesă favorită pentru acest disc.

Cel mai puţin reuşit cântec de pe The Final Frontier este cu siguranţă “Starblind”, o compoziţie ce se vrea o continuare a precedentului disc, A Matter of Life and Death (2006), o punte ce leagă o perioadă de tranziţie cu actuala perioadă progressive, presărată cu piese foarte lungi.

“The Talisman” începe cu o parte acustică urmată de o explozie de riff-uri vulcanice, pe care Bruce le însoţeşte cu un glas impecabil. Piesa are potenţial de a deveni un imn pentru generaţiile rock născute înainte de 1990. Pasajele vocale din această piesă amintesc de Aces High sau de The Trooper.

“The Man Who Would Be the King” este singura melodie pe care şi-a pus amprenta şi chitaristul Dave Murray. Din acest motiv, consider că alături de “The Alchemist” se apropie cel mai mult de stilul classic Iron Maiden. Dave Murray nu este la fel de avangardist precum Steve Harris sau Bruce Dickinson.

Albumul de zece piese se încheie cu o compoziţie la fel de surprinzătoare ca şi textura generală a întregului material. Despre When the Wild Wind Blows, Steve Harris afirma: „Ritmul cântecului este un pic diferit faţă de ce am făcut până acum şi sunt aici multe armonii. A trebuit să-l învăţăm pe secţiuni din cauza aranjamentelor bogate, dar, în final, sună foarte natural”.

www.youtube.com/watch?v=H8iY1ITW0So

The Final Frontier este un album atât pentru fanii noi ai trupei, dar mai ales pentru cei vechi, un album care se aseamănă compoziţional cu albumele realizate solo de solistul Bruce Dickinson în anii ’90. Cu toate că acum câţiva ani, membrii Iron Maiden susţineau că îşi vor încheia cariera compoziţională după cincisprezece albume, consider că entuziasmul cu care a fost primit acest material îi va face să se răzgîndească.

A trecut ceva vreme din cand nu am mai scris nimic pe aici, sincer imi era dor sa va mai impartasesc cate ceva din preferintele mele muzicale. Va voi prezenta in cele ce urmeaza o trupa foarte draga mie: Dark the Suns.

Dark the Suns

Tara de origine: Finlanda

An aparitie: 2005

Genul muzical abordat: melodic dark/gothic metal

Albume de studio: In darkness comes beauty(2005), All ends in silence(2009)

Va voi prezenta albumul “In darkness comea beauty”, deoarece a fost primul pe care l-am ascultat si care m-a facut sa ador muzica celor de la Dark the Suns.

1. Reflections

2. The sleeping beauty

3. Black sun

4. Alone

5. A darkness to drown in

6. Angel soul

7. Drama for Gods

8. Ghost bridges

9. Like angels and demons

10. Away

Acest album urmeaza linia melodica a multor trupe din Finlanda, care se axeaza pe melodii putin depresive, dar care totusi, induc o stare de meditatie. Multe persoane catalogheaza albumul ca fiind unul destul de comercial si ca nu are elementenoi incat sa revolutioneze muzica metal, dar sincer, eu am o parere buna spre foarte buna despre album, implictit despre album. Poate nu se pune accent pe duritatea pieselor, dar se pune accent pe mesajul pe care se transmite prin intermediul lor. Imi place foarte mult linia melodica, cu toate ca e mai simpla, dar suna bine.

Recomand acest album celor care vor sa mai descopere ceva nou din categoria metal finalndez, nu vor ramane dezamagiti de ceea ce vor auzi. Ii acord nota 9.2 acestui album.

Auditie placuta!

www.youtube.com/watch?v=-lWPK5nYjWk

www.youtube.com/watch?v=-6oXAmIZURM

www.youtube.com/watch?v=238C2bexL34

www.youtube.com/watch?v=9_Vw3r2MOiU

www.youtube.com/watch?v=2LRAi6VWCbw

www.youtube.com/watch?v=8RZ1C6Htc_4

www.youtube.com/watch?v=M0h-oShkUXQ

www.youtube.com/watch?v=ClDhrQ-srE0

www.youtube.com/watch?v=BBwkojRSISs

www.youtube.com/watch?v=oUDIV70Bsng

Am postat melodiile in ordinea in care sunt pe album!

Serpentine provine din UK si care aduce sound-ul anilor ‘80, cu toate ca ei sunt acum, contemporani cu noi. Trupa a luat fiinta in anul 2007, iar eu am “facut cunostinta” cu ei, atunci cand am ascultat pentru prima data albumul “A touch of heaven“, realizat in anul 2010 si care contine 10 piese.

1) A Touch Of Heaven
2) Whatever Heartache
3) Lonely Nights
4) For The Love Of It All
5) Let Love Rain Down
6) In My Blood
7) Fashion
8 ) We Belong
9) Love Suicide
10) Unbreak My Heart

www.youtube.com/watch?v=L2qAdgdRUVU

www.youtube.com/watch?v=C4uS_zzdfPs

www.youtube.com/watch?v=_4Z3Ekpg_p8

Trupa ia fiinta in 1975, la initiativa lui Steve Harris, bassistul trupei. Prima componenta a trupei nu mai regaseste in membrii actuali decat pe Harris. Ceilalti erau:  Paul Day (voce), Terry Rance (chitară), Dave Sullivan (chitară) şi Ron Matthews (baterie). Trupa activeaza in underground-ul britanic, neacceptand ideea de a trece la punk in schimbul unui contract avantajos cu o casa de discuri.

Prima inregistrare este realizată la graniţa dintre 1978 şi 1979, pentru ca prima apariţie discografică, EP-ul “The Soundhouse Tapes” ce conţine piesele “Iron Maiden”, “Invasion” şi “Prowler”, să fie editată (în numai 5.000 de exemplare) în toamna anului 1979. Înregistrare pe care îi gasim, alaturi de Steve Harris, pe chitariştii Dave Murray şi Tony Parsons, vocalul Paul Di Anno (unul din punctele forte ale concertelor grupului) şi pe bateristul Doug Sampson. Între timp, beneficiind şi de ajutorul managerului Rod Smallwood, devenit persoană cheie în domeniul administrativ legat de Iron Maiden, dar bazându-se în primul rand pe muzica sa originală şi lipsită de compromisuri, grupul intră în vizorul importantei case de discuri EMI, cu care va semna un contract în decembrie 1979.

Pentru înregistrarea primului LP sunt recrutaţi bateristul Clive Burr şi chitaristul Dennis Stratton, în timp ce coperta cade în sarcina graficianului Derek Riggs. Astfel că, o data cu prima realizare discografică importantă semnata Iron Maiden, albumul autointitulat apărut în 1980, se naşte Eddie The Head, cel care va deveni mascota oficială a grupului, nelipsită de pe coperţile următoarelor albume, de pe scenele pe care a concertat Iron Maiden, figurând de asemenea pe toate materialele lor promoţionale.

In  anul 1980, trupa lanseaza primul album, purtand numele “Iron Maiden”, disc extrem de valoros pentru tot ce va insemna fenomenul New Wave of British Heavy Metal. Pe acest album regasim piese precum: Iron maiden, Phantom of the opera, Remember Tomorrow sau Sanctuary. daca ar fi sa realizez un top al acestui album ordinea ar fi urmatoarea:

1. “Phantom of the Opera” (Harris) – 7:05

2. “Strange World” (Harris) – 5:32

3. “Sanctuary” (Paul Di’Anno, Harris, Dave Murray) – 3:16

4. “Iron Maiden” (Harris) – 3:38

5. “Transylvania” (Harris) – 4:19

De altfel piesa “Phantom of the Opera” e cea care va pastra mereu aproape de fani prezenta lui Paul DiAnno, desi acesta nu a participat decat la realizarea a doua materiale discografice.

Anul 1981 aduce o schimbare importantă în grup, prin venirea lui Adrian Smith, acesta şi Dave Murray formând de aici înainte un duo chitaristic de calibru. În acelaşi timp, producatorul Martin Birch, cunoscut mai ales datorită colaborarii sale cu Deep Purple, devine al şaselea component al echipei Iron Maiden, iar succesul albumului “Killers” permite grupului să efectueze un turneu european în postura de headliner, continuat cu un turneu sold-out în Japonia şi cu deschiderea turneului american al celor de la Judas Priest. Pe acest album regasim piese precum: Wrathchild, Purgatory sau KIllers.

Topul personal pentru acest disc:

1.  “Wrathchild” (Harris) – 2:54

2. “Killers” (Di’Anno, Harris) – 5:01

3. “The Ides of March” (Harris) – 1:45

4. “Murders in the Rue Morgue” (Harris) – 4:19

5. “Purgatory” (Harris) – 3:20

O data cu succesul trupei, au venit si problemele. Paul Di’Anno avea probleme cu dependenta de cocaina, iar prestatia scenica a avut de suferit datorita acestui aspect. La sfarsitul anului, trupa a decis sa il concedieze si asa Bruce Dickinson a devenit noul solist al trupei.

Va urma!

Va las in compania piesei “Killers” de pe albumul cu acelasi nume!

www.youtube.com/watch?v=oteIujb8yoY

Am zabovit, am ascultat (de multe ori), am citit review-uri/pareri, am ascultat din nou (de si mai multe ori), si acum stau cu cronica autohtona de pe carteadenisip in brate. Cand am citit (intr-o cronica!!!) “trv” si “cvlt” I died a little inside .  From the top, clean:

Ultimul album Alcest mi-a oferit cam tot ce vroiam de la el. O atmosfera intensa si visatoare, vocea ireala care pluteste ca un “fum” deasupra “focului” instrumentatiei, variatie destula, pe alocuri catchy, prin alte parti subtil. Cred insa ca ceea ce m-a atras cel mai mult la materialul in chestiune este alternanta uluitoare intre momentele linistite si cascadele “cosmice” de emotie. Cei doi poli aparent opusi se genereaza in permanenta, si astfel bucatile mai agresive pastreaza o deosebita melodicitate, amplificand intensitatea atmosferei onirice , la fel cum pasajele mai “vioaie” se topesc foarte natural in reveria initiala. Consider ca primele doua piese (solzii de luna in cele doua parti) sunt cele mai edificatoare in sprijinul ideii de mai sus.

Piesa Percées de Lumière reprezinta, in opinia mea, punctul culminant al albumului. Desi tensionata, melodia are o fluiditate remarcabila, in ton cu povestea ampla descrisa in primele doua piese. Are o ciudatenie a ei care ori te incita, ori te lasa rece, e greu sa fii neutru in privinta ei (unless you really want to ).

Abisurile ar trebui sa fie deznodamantul scurt si misterios al aventurii selenare, si intr-adevar simti o cortina intunecata, sub-acvatica si in acelasi timp galactica, incet cazand…

In schimb, un imn (solar) sufla din nou viata in placut-surprinsul ascultator, si il inalta intr-o spirala mai lenesa decat cea a povestii solzilor de luna, dar cu brate inflacarate. Sunetul e mult mai… “diurn”, mai limpede, mai lipsit de echivoc. Aici se potriveste sa invoc diversitatea sus-amintita.

Sfarsitul inchide cercul marin, dar pastrand reflexe ruginii (poate ale apusului cantecului solar). Daca imi este permisa comparatia, piesa e un veritabil To Blossom Blue (din perspectiva rolului concluziv, linistii melancolice si chiar si lungimii ).  Eu unul tot am asteptat sa fiu surprins de o intrare in forta a instrumentelor, iar la sfarsit, poate spre deosebire de altii, nu am fost deloc dezamagit ca asteptarea nu a rodit. Intr-adevar, nu poti intra oricum in atmosfera albumului, o conditie esentiala fiind (macar) un ochi deschis spre vis.

Prin toate acestea nu vreau sa zic ca e un album bun, ca ar trebui sa puneti mana pe el cat mai repede, sa il mestecati si scuipati, vreau sa spun doar ca mie mi-a placut foarte mult, iar daca nu sunteti convinsi intr-o directie sau alta dupa prima ascultare, dati-i un timp sa “creasca”.

Ca si cum nu as fi fost prea subiectiv aici (fara a pretinde de altfel nicio clipa contrariul), se pare ca am reusit sa fiu si mai absurd altundeva, si anume, pe Last.fm.

1.Sapari
2.From Broken Vessels
3.Bereft In The Abyss
4.The Path Part 1: Treading Through Darkness
5.The Path Part 2: The Pilgrimage To Or Shalem
6.Olat Ha’tamid
7.The Warrior
8.His Leaf Shall Not Wither
9.Disciples Of The Sacred Oath II
10.New Jerusalem
11.Vayehi Or
12.M i?
13.Barakah
14.Codeword: Uprising
15.In Thy Never Ending Way(Epilogue)

Albumul este structurat in trei parti. Prima parte se incadreaza intre melodiile 1-6 avand denumirea de Godfrey’s Cordial: An Orphan’s Life, a doua parte cuprinde melodiile 7-12 si se numeste Lips Acquire Stains: The Warrior Awakens si ultima parte este reprezentata de piesele 13-15 intitulandu-se Barakah: Enlightening The Cimmerian.

“Sapari” este piesa care se bucura si de un videoclip. Mi se pare cea mai reusita piesa de pe acest album. Merita sa ascultati macar cateva piese de pe acest material discografic al trupei, si pentru simpla curiozitate de a auzi ceva nou.

1.Intro
2.Epitaf
3.Cel fara nume
4.Dans cu strigoi
5.Valea plangerii
6.Nu te las
7.Caderea in pacat
8.Sentiment de Ardeal
9.Spune-i maica-tii

Prima mea interactiune cu acest album a fost prin piesa “Caderea in pacat“. Am auzit-o intr-un bar si am ramas placut surprinsa, m-am interesat si asa am ajuns sa fac cunostinta cu aceasta trupa si cu acest album. Vioara suna atat de melancolic si de profund in aceasta melodie, incat si timpul s-ar opri in loc. Duetul realizat de Cristian si Ana la refren da un mare plus. A doua melodie pe care am ascultat-o a fost “Cel fara de nume(Nameless)“,  care se bucura si de un videoclip. E acel gen de piesa care te face sa o dai pe repeat in cazul in care o auzi, e linistitoare si calma. “Valea plangerii” are versuri mai triste, dar o linie melodica diversa si interesanta. Toate melodiile sunt niste povesti care trebuiesc ascultate pentru a fi descoperite, recunosc nu toate m-au entuziasmat atat de mult ca cele mai sus numite, dar merita ascultate. Pot spune, totusi, ca acest album este unul reusit.

1. “As Horizons End”   5:26

2. “I Remain”   4:09

3. “First Light”   5:00

4. “Frailty”   4:25

5. “Faith Divides Us – Death Unites Us”   4:21

6. “The Rise of Denial”   4:47

7. “Living With Scars”   4:22

8. “Last Regret”   4:24

9. “Universal Dream”   4:17

10. “In Truth”   4:51

As Horizons End sta bine, in mod paradoxal, ca deschizatoare a albumului , pentru ca te pregateste pentru un In Requiem bantuit (in cel mai bun mod posibil) de Shades of God, Icon si Draconian Times.

I Remain m-a prins cel mai repede, datorita refrenului catchy, desi accentul cade evident pe strofe (pe intregul album, nu numai in piesa).

First light mi se pare ca am mai auzit-o pe un album mai vechi dar nu stiu incotro sa arat cu degetul. Piesa sufera de faptul ca, desi solemna, ca majoritatea pieselor de pe album, e atat de lenta si in acelasi timp non-doom (macar la o influenta plapanda spera orice fan), incat versurile devin repede obositoare si nepotrivite cu zdranganeala (sau lipsa ei).

Frailty e neinspirat pusa dupa First Light, deoarece la inceput pare tot aceeasi mancare de peste. Totusi, luata proaspata, merge mai bine. In piesa asta (si nu numai) se observa destul de bine cum pasaje care altadata ar fi fost sustinute de sunete electronice, sunt mult mai fain subliniate de chitara.

Faith divides us – Death unites us, in ciuda titlului cam copilaresc (in sensul de rezultat al interpretarii la nivel de gradinita a notiunii de „faith” si in mod adolescentin a notiunii de „death”), te prinde relativ usor. Pe mine m-au incantat in mod deosebit oxymoronul („Cleared the indelible”) si ciudata schimbare de atitudine de la „Accept the pain” la „Vanquish the pain”.

The Rise of Denial, cantata de o trupa de death, ar fi iesit o minunatie (fara portiunile lenese si acel „sereeenity”), dar nu suna rau nici in varianta de gothic caracteristic PL.

Living with Scars suna foarte bine, are individualitate, diversitate, si alte comentarii sunt de prisos.

Last regret e salvata de portiunile instrumentale, deoarece versurile ca atare, nu neaparat modul in care sunt cantate, sunt destul de plictisitoare/enervante. Eliptice sunt cam toate versurile PL, daca nu intotdeauna la nivel sintactic, mai tot timpul la nivel semantic, ceea ce nu e rau deloc, dar aici gradul de randomness nu produce nimic incitant, ci dimpotriva. O ipotetica varianta instrumentala ar suna mult mai ademenitor.

Universal dream curge binisor, dar nu imi stimuleaza imaginatia prea mult. Ca de obicei, solo-ul isi face treaba, si, ca si in alte piese semi-reusite PL, abia dupa acesta piesa pare ca ar incerca sa scape uitarii. Daca reuseste sau nu, nu ma pronunt inca…

In truth cade in boala lui Last regret, dar nici macar muzical nu prea gadila, caci nu ma-ncanta azi cum ma miscara… ahem, you got the point.

Per total, un album bunicel, calitativ pe aceeasi linie cu In Requiem, stilistic mai back to the roots, te face sa te intrebi daca oare mai poate PL sa scoata ceva la inaltimea albumelor de referinta. Eu unul sper ca da.