muzica rock et co. | Rockul.Info

trupa Cactus

Nota: Acest post este preluat de pe blogul unui [idiot] cu permisiunea acestuia. Doream de mult sa scriu despre magnifica trupa CACTUS, insa Botex a scris mai bine decat mi-ar fi iesit mie.

Nota2:  E un text lung, dar sper sa il cititi pana la capat.

CACTUS V

28 July 2006 Escapi Music

01. Doin’ Time
02. Muscle And Soul
03. Cactus Music
04. Groover, The
05. High In The City
06. Day for Night
07. Livin’ For Today
08. Shine
09. Electric Blue
10. Your Brother’s Keeper
11. Blues For Mr. Day
12. Part of the Game
13. Gone Train Gone
14. Jazzed

Band Lineup:

• Carmine Appice – Drums, Backing Vocals
• Tim Bogart – Bass, Backing Vocals
• Jim McCarty – Guitar
• Jimmy Kunes – Vocals
• Randy Pratt – Harmonica (guest artist)

Discography:

• Cactus (1970)
• One Way… Or Another (1971)
• Restrictions (1971)
• ‘Ot ‘N’ Sweaty (1972)
• Son Of Cactus (1973)
• Cactology – the Best of (1996)
• Fully Unleashed: The Live Gigs (2004)
• Barely Contained: The Studio Sessions (2004)

contextul de atunci:

CACTUS este unul din acele nume din anii ‘60-’70 care, inexplicabil sau din diverse motive (management neinspirat/contracte proaste cu casele de discuri/nu erau destul de frumosi & sexosi sau pur si simplu …ghinion!) nu a avut parte de recunoasterea pe care o merita. In atmosfera de creativitate muzicala si fantastic dinamism a acelor ani, mi se pare chiar peste puterile unui OM sa fie la curent cu absolut tot ce misca la momentul respectiv, iar Cactus probabil a avut nefericita soarta de a nu fi niciodata vazuta ca “de prim rang”. Cu o asa concurenta cum a fost la Festivalul Isle of Wight din 1970, cand au debutat in Europa, este si explicabil: the WHO, Jimi Hendrix, zapacitorul debut al celor de la Emerson, Lake & Palmer, Leonard Cohen, Rory Gallager (pe atunci in TASTE), Doors (!), Free, Joni Mitchell, Procol Harum, Jethro Tull, Moody Blues, Supertramp, Chicago, Family, John Sebastian (din Lovin’ Spoonful), Miles Davis, Ten Years After, Melanie, Sly and the Family Stone, Donovan… pe vremurile alea pur si simplu artistii cei mai populari/de succes comercial erau tot una cu cei mai BUNI, adica cei care faceau cei mai mari pasi… legendele pe care le stim noi (lucru care nu mai este valabil astazi). practic, in fantastica valtoare, cactus au fost ignorati total atat de catre public, critici si chiar de catre Murray Lerner, cel care a inregistrat (aproape) intreg festivalul (filmul “Message to Love: The Isle of Wight Festival”). Spre dimineata cand au avut ei recitalul (ultima trupa din “ziua” respectiva), putinii care au mai ramas treji/treji au vazut in cactus (fiind absolut necunoscuti in europa) drept …o alta trupa americana de mana a doua. (desi concertul a fost absolut extraordinar, il am in intregime si te tine cu sufletul la gura in fiecare secunda)

Dupa 3 albume de studio care peste ani au furnizat material pentru un “Best Of” decent, producatorul si casa de discuri le-au impus renuntarea la cel care a fost sufletul trupei, vocalistul Rusty Day, vazut de catre acele capete patrate ahtiate dupa bani drept “oaia neagra” care dauneaza “imaginii grupului”. Inlaturarii lui Rusty i-a urmat imediat plecarea chitaristului, si astfel “chimia” grupului a fost grav afectata prin aducerea unor inlocuitori. Dupa un scurt timp, chiar si membri fondatori din sectia ritmica, Tim&Carmine, bass-ul si cu tobele mari, s-au plictisit si au parasit gasca (prea) vesela, cooptandu-l pe idolul lor, Jeff Beck, cu care si-au realizat BBA, “trupa de vis” – din pacate fara sa se ridice la nivelul de creativitate asteptat (atat din punct de vedere calitativ cat si cantitativ – doar un album de studio si unul live). Numele CACTUS, ramas de izbeliste, a fost plimbat de colo-colo de catre cativa muzicieni-mercenari care nu au fost legati de spiritul initial al trupei cat de clauzele contractuale (2 ani si jumatate!) rezultand astfel “son of cactus” din care din fericire nu am ascultat decat o singura piesa cam terna, care este de fapt doua: “Ragtime Suzy-Blue Gypsy Woman”

34 de ani de pauza si CACTUS se reintoarce!

cum am dat eu de cactus sau mai bine zis cum au dat ei peste mine:

in catalogul cu benzile de magnetofon ale lui taica-meu, plin cu nume necunoscute care la varsta pubertatii, dupa 2-3 auditii deveneau “clasice” in capul meu: Manfred Mann’s Earth Band, Electric Light Orchestra, Ten Years After, Emerson Lake & P, Blood Sweat & Tears etc, m-a frapat la un moment dat numele albumului “Live in the Studio and in Puerto-Rico”, subtitlul de pe “(H)ot and Sweaty”. din pacate, banda imprumutata cine stie carui “prieten” de catre taica-meu, nu era disponibila pentru ascultare, asa ca au mai trecut cativa ani

pana sa ma lamuresc ce e cu CACTUS. Prin perioada liceului, cand am inregistrat pe o caseta audio un album Thin Lizzy (eram FAN! singurul din Iasi, impreuna cu Jerme) si completare intentionam sa solicit TASTE, numele a fost gresit inteles de catre baiatul de la “studioul de inregistrari” care mi-a bagat primele 3 piese de pe “One way… or another” de la …CACTUS!!! Nu va mai povestesc impactul pe care l-au avut asupra mea cele 2 note (una foarte inalta urmata de una foarte joasa) din debutul primei piese, “Long Tall Sally” (abia peste cativa ani buni am realizat ca este de fapt un remake dupa celebrul Rock and Roll din anii ‘50 (elvis ?) insa cu viteza incetinita masochist, cam de zece ori!). Pana sa fac rost de album pe CD, eram framantat de intrebarea “Oare cum este refrenul la “Rock and Roll Children”, din care nu au incaput decat primele cateva zeci de secunde pe caseta! Mi-am adus aminte ca prima auditie CACTUS a fost totusi mai demult, cand la emisiunea “Pittis Show” a fost prezentat primul album – am si astazi foaia de caiet dictando pe care am dat la ora 12 noaptea note de 10 la aproape toate piesele de pe LP, pe masura ce le ascultam

Multa vreme credeam ca am niste gusturi absolut ciudate pentru varsta mea (si chiar si in general) pentru ca nu cunosteam pe absolut nimeni in jurul meu cu care sa impartasesc placerea de a asculta muzica mea. Asta pana sa ii vad pe Quo Vadis, care imi bucurau urechea de fiecare data la fiecare aparitie live cu cate o preluare CACTUS. (- uaaai, stiti a cui e piesa asta? – … – CACTUS, uaaai! – … ). Scurt, s-a imbolnavit frate-meu de cactus, si imediat eusebiu. In vara lui 96 (intre BAC si adimitere) formatia MAYBE (adica eu, adi din vatra dornei si ducu) interpreta Fleetwood Mac, Cream si …CACTUS in “studioul Oliver”. am devenit prieten cu Balan, care s-a infectat imediat. Chiar mi s-a intamplat foarte des ca in discutiile despre muzica rara, prima abordare sa fie CACTUS. O data, in timp ce masuram apartamentul unui client pentru un proiect de mobilier, aproape cascam auzindu-l vorbind despre “muzica buna veche care nu se mai face azi ca atunci” dar spre surprinderea mea totala, in loc de Smokie sau Abba omul a pus la boxe, la maxim, albumul “One way…”. cu acelasi album! m-au intampinat si Vali Racila, Titi Leoneanu, Nicu din iasi si Vasile-Rolling-Stones. Prin 360, am descoperit si alti fani CACTUS din romania anilor 2000, care au fost si primii necunoscuti adaugati in lista de friends instantaneu. cu o parte dintre ei am baut bere, cu restul voi bea.

regula nr 1:
niciodata nu baga pe gat cuiva CACTUS. nu ii va placea, asta e demonstrat stiintific. lasa-i in preajma un CD, doua, poate va avea curiozitatea sa le asculte. daca nu ii place, e ok. daca ii place, va mai cere.

regula nr. 2
fetele pot inghiti muuulte ciudatenii de la tine, dar in nici un caz solo de baterie combinat cu solo de bass cu distors, pe care tu sa jubilezi: “ai mai auzit asa ceva? ai mai vazut asa ceva? de-men-ti-al!!! ai ghicit CINE canta? aia de care ti-am mai povestit eu… cum, Deep Purple… nuuuuu!”

banc cuult pe baza paralelei Cactus – Led Zeppelin (in presa se vehicula ideea ca s-ar fi vrut ca
trupa sa reprezinte peste ocean, in SUA, personificarea americana a unor trupe britanice ca Led Zep sau Cream)

“daca fanii Led Zep stiu toti numele muzicienilor din Led Zeppelin, cei din formatia CACTUS stiu toti numele fanilor.”

sa incep sa vorbesc si despre album acum. sa descriem (inutil) indescriptibilul.

am vazut reuniuni reusite (Colosseum, Van Der Graaf Generator) cu muzicieni care si-au pastrat “seva”, dar si “reincarnari” penibile, cum ar fi byrds, slade, wishbone ash, mountain, humble pie etc, incropeli de ultim moment cu tot felul de muzicieni fara nici o tangenta cu nucleul reprezentativ al formatiei, dornici sa stoarca un ban de pe urma numelui legendar. iata ca febra reuniunilor din ultimii ani i-a cuprins si pe cactusi – poate sub presiunea fanilor, poate din nostalgie, poate pentru a-si vedea cariera incununata. (de curand appice si bogert au avut un turneu-reuniune si cu vanilla fudge, una dintre putinele trupe americane respectabile din anii 60, care faceau multe chestii interesante simfonic-rock si proto-prog inainte sa existe deep purple sau yes)

cactus au re-initiat acest proiect tratandu-l cu mare atentie: au respectat cu acuratete componenta initiala, in masura in care acest lucru mai era posibil, avand in vedere ca vocalistul Rusty Day nu mai are acces la lumea asta din anul 1982, cand a fost asasinat in propria locuinte, impreuna cu fiul sau. In 2006, dupa o scurta perioada in care au concertat cu Peter French, acesta a hotarat sa se axeze pe re-inventarea trupei Leaf Hound cu care a scos pe piata in 1971 genialul “Growers of Mushroom”. Astfel, si-a facut loc in CACTUS Jimmy Kunes, care se lauda ca ar fi cantat in Savoy Brown. (desi eu nu l-am gasit in componenta pe nici unul din albumele lor). Intr-adevar, intre Savoy Brown si Cactus au existat intr-o anumita perioada cateva similaritudini stilistice, dar in mare masura datorate lui Chris Youlden, un bluesman nativ, si nu lui Kunes, care nu era in schema.

Desi initial am fost cam (neplacut) surprins de indarjirea cu care Kunes voia sa para un Leslie West nr. 2 (Mountain), pe parcurs i-am descoperit si alte fatete, care dau un aer de hard-rock al anilor ‘80, un fel de combinatie reusita intre David Coverdale din primele Whitesnake-uri si Dio din perioada Rainbow. Din pacate, nu este sustinut la backing vocals atat de mult cum mi-ar fi placut de fantasticii alta-data Appice si Bogert. Cu placere l-am ascultat amuzat cum incearca sa-l imite pe insusi Mr. Day pe alocuri (de ex. in “Your Brother’s Keeper”: tot repetand sacadat DIG DEEP DIG DEEP ca in “Token Chokin” (hitul lor care intr-un mod absolut neinteles de nimeni, a fost ignorat) sau la finalul aceleiasi piese: “I’m right/who’s left/you’re left/who’s right” ca in “can’t judge a book by the cover”)

Echipa bass+tobe ruleaza pe tot albumul ca o locomotiva, lucru cu care cei 2 mosuleti (62 si 60 ani) cred ca surprind pe absolut toata lumea! cel putin in “Part of the Game” Appice este chiar maniac! muzicutionistul este fara indoiala bun, insa pur si simplu sound-ul lui si interpretarea nu sunt pe gustul meu. mult prea cuminte si la pol opus fata de nabadaiosul si explozibilul Rusty!…

…cat despre Jim Mc Carthy, dementul chitarist, cred ca m-as fi asteptat la absolut orice la el (sa devina mult mai acustic, sa se transforme intr-un bluesman traditional slide, sa o dea pe metal, sa-si piarda stilul, sau sa faca exces de zel ) insa IN NICI UN CAZ sa ramana identic! Poate putin cumintit, insa acest lucru ii da o savoare foarte placuta, ascultandu-l cum ataca notele solourilor cu o maturitate care intr-adevar pune fata in fata cele doua epoci atat de indepartate.

V (funf, cinco, cinq, vijf, cinque, E, cum scrie pe CD) da senzatia ca este doar o mica surpriza aparuta imediat dupa ‘Ot ‘N’ Sweaty din 1972, si culmea! se aseamana stilistic mai mult cu albumul BBA si cu Amboy Dukes din perioada dinainte de a fi izgonit Rusty Day pentru consum de droguri decat cu CACTUS. daca pana si la reuniunea CREAM am ascultat un scurt moment de rave facut de ei pe tobe, bass si chitara, CACTUS ignora cu desavarsire ca intre timp a existat electronic, heavy metal, grunge, alternativ, punk, drum&bass, thrash si altele. este un album de power-blues, care vine sa demonstreze inca o data ca se POATE face Rock si Blues fara mari pretentii, dar de calitate, muzica facuta bine care merge direct la inima. (asa ceva nu se asculta in cielo. mi-ar trebui un hummer ca sa o simt la adevarata valoare)

Alt atu este faptul ca nu au intentionat nicidecum sa “reinterpreteze” vechile lor succese, imbracate in alte haine, cum am vazut la BBM (Jack Bruce, Ginger Baker si… Gary Moore) ca au facut cu piesele CREAM, carora le-au schimbat practic doar versurile. Albumul are un sound foarte lucid si “urban”, solid si echilibrat, dar din pacate pentru vecini, trebuie ascultat doar la volum foarte ridicat. Pe alocuri ma cam agaseaza un stil cam …international, adica obisnuitul bluesy-boogie-fun-rock (“Doing Time”). TOTUL este diferit la acest V, dar si din fericire nu in sensul in care erau diferite “Bedroom Mazurka” sau “Bad Stuff”. Nu ar fi putut nimeni sa confunde muzica cu altceva, cactus nu mai vor sa fie nici Led Zeppelin ai Americii, nici Grand Funk, nici sa revolutioneze lumea acum, in 2006, ci vor sa fie doar CACTUS, si ne ataca astfel:

bass-ul obscur pune sangele in miscare inca de la prima piesa “Johnny got busted just the other day/ They found cocaine now he’s in the country jail” si totul se precipita la refren: “Time’s got a way of doin’ you, baby/ When you’re doin’ time”, insa vrem ceva mai mult. si mai rau.

a doua piesa, (She’s full of) “Muscle and Soul” are un riff si un ritm specifice lor, “impiedicat” si dur, la fel ca si “Gone Train Gone”, penultima (in care avem incantarea sa asistam si la un copy/paste de la bridge-ul din “Restrictions”)

“Cactus Music” se vrea imnul lor, lucru care probabil le-a reusit, de vreme ce este singura piesa pe care am (tot) fredonat-o zilele astea, are un “carlig” teribil. Chiar m-am mirat ca nu suna deloc penibil si desuet acele ROAC! din “Raise your hands up to the music/Rock! Rock!/gettin’ down with Cactus music, never wanna stop”, iar solo-ul de chitara este de-a dreptul inteligent.

“The Groover” merge ordonat pe un schelet clasic, dar la refren tot ma astept sa aud “Ain’t no use to hide/Ain’t no use to run/’cause I got you in the sight/Of my girly gun” din “the Hunter” de la FREE.

…o atmosfera foarte speciala in “High In The City”, “Shine” si “Elecric Blue” sugerata foarte bine si de imaginea de pe spatele mapei cd-ului, cu formatia fotografiata noaptea, in luminile florescente ale orasului. Fina aluzie muzicala la “Feel so bad” in “Electric Blue”.

“Day for Night” este un slow-blues izbitor de asemanator cu “No need to worry” de pe primul album, doar ca are un background care parca e copiat din “Rumblin Man”, apocalipticul lor demo.

“Living for Today” ilustreaza muzical perfect, printr-un riff repezit si brutal, conceptul hippie al lui Rusty de a trai clipa, fara a-ti pune prea multe intrebari referitor la ziua de maine.

Cea mai nabadaioasa si funky piesa de pe album, “Your Brother’s Helper” face pe orice fan Cactus sa simta ca intr-adevar “they’re BACK!”

Rusty nu este uitat, are dedicat un scurt moment acustic “Blues for Mr. Day”, de fapt o mica improvizatie pe “Mean Night in Cleveland”, celebrul lor blues cu un singur vers! …pe mapa, dupa calupurile “We Love You” si “Thank You” apare fraza “This record is dedicated to the memory of Rusty day, Who Lives On In Cactus”

inca nu am asistat la toate surprizele pe care ni le-au pregatit, pentru ca “Part of the Game” este ceva ce rar se asculta la o trupa de …blues. Un power riff cu note joase, grase, lasate sa sune in suspensie, in maniera McCarty, care parca se joaca cu perceptia scurgerii timpului (riffuri ultra-alerte? lipim un solo dat cu incetinitorul. tema lenta? nici o problema, va avea cele mai rapide inflorituri de chitara din lume). Domnul Appice parca a innebunit aici, isi face de cap ca un descreierat care-mi aduce aminte de “Animal” din Papusile Muppets.

ultima piesa, “Jailed” este o surpriza placuta, fiind a DOUA piesa instrumentala Cactus (pe langa bineinteles, Song for Aries) si fanii sunt serviti elegant cu cateva elemente de “fusion”…

in concluzie, estimez acest album la 4 stele si 1 sfert, din 5. vreau si alt album, dar cu Chris Farlowe la voce de data asta. sau poate Mick Jagger …sau chiar Bon Scott

Este prima oara cand incerc sa fac o caracterizare in scris a unui album, si cred ca am intrecut masura ca dimensiuni ale textului. spre final am pierdut orice urma de coerenta, dar macar sper ca nu si obiectivismul critic astept palme si dojeni