Morphine - formata in 1990.
Perioada de activitate: 1990 - 1999.
Membrii trupei:
Mark Sandman - voce, chitara bass,
Dana Cowley - saxofon,
Billy Conway - tobe,
Jerry Deupree - tobe (inlocuit de Billy Conway)
Stiluri muzicale abordate:
Indie Rock, Alternative Pop/Rock
”Salina s-a gandit la un leac, descoperit nu demult in Statele Unite ale Americii, care avea proprietatea de a-l feri si in timpul celor mai grele operatii pe bolnav de durere si de a-l mentine senin si pe durata celor mai mari chinuri. Morfina a fost numit acest leac, acest ingrat inlocuitor al stoicismului antic si al resemnarii crestine…”
Giusseppe Tomasi Di Lampedusa - IL GATOPARDO.
Morphine
In linistea imperfecta a orasului omul isi asculta ritmul propriilor pasi, deasupra capului il atinge huruitul grav al vibratiei saxofonului ce apare asemenea unui desteptator imaginar cu chipul unei albine uriase; din apartamentul vecin se aude o chitara ce vorbeste, sub nivelul vocii, despre rutina dorintelor.
Omul isi incepe cantecele. Prinde o tema si… o trateaza bine. Pentru aceasta istorie - traiectorie a rock-ului contemporan introducem in program trei numere: Treat Her Right, John Coltrane si Muddy Waters.
1.Treat Her Right s-a numit un cvartet din Boston care a atacat scena rock mondiala in 1988 cu albumul de debut omonim. Traiectoria acestui disc a fost destul de ciudata, pentru ca, dupa ce a fost editat pe o eticheta americana obscura, a fost preluat si relansat de casa de discuri britanica Demon, iar a treia nastere/ editie a vazut lumina sub auspiciile label, RCA. Grupul a carui nume se datora cantecului cu acelasi titlu al lui Roy Head, a reusit sa descompuna blues-ul in particulele elementare atat de bine, incat zdrobitoarea energie primitiva degajata de tinerii muzicieni a fost considerata de ziarista Karen Shoemer ideala pentru ciocnirea cu ceea ce reprezinta muzical forta lui Keith Richards, inepuizabil generator de sunete al gigantilor The Rolling Stones. Inca de la inceput grupul a colaborat cu mai multe nume mari ale blues-rock-ului, printre care si Bonnie Raitt. Discul grupului Treat Her Right a indatorat rock’n'roll-ul intr-o maniera interesanta, inainte de toate, prin intermediul unei adaptari bluesistice al unui standard din domeniul genului country - e vorba de piesa “Everglades” a muzicianului Howard Harlan - si a piesei de jazz “Where Did All These Girls Come From”, preluata de la James Blood Ulmer (muzician care a concertat si in Romania). Alaturi de Mark Sandman, personakul care va face legatura dintre cele doua parti ale acestei istorii, grupul a afirmat inca un autor in persoana lui David Champagne, al carui cantec “I Got A Gun” poate fi considerat o reala comoara ascunsa pe acest disc de debut. Din grup au mai facut parte bateristul Billy Conway si Jim Fitting, un virtuoz creativ al instrumentului cunoscut sub denumirea de muzicuta.
Morphine
Deja in 1989 Treat Her Right lanseaza cel de al doilea album, intitulat “Tied To The Tracks” si produs de Don Gehman, omul care a stat in spatele unor importante inregistrari ale grupului R.E.M. din acea perioada. Acesta a fost un disc cu multa muzicuta si cu un sound locomotivizat, cu o exceptionala interpretare a piesei David Champagne, cu un adevarat hit, cantecul “Marie” si cu una din realizarile esentiale ale lui Mark Sandman. In piesa “King Of The Beers” s-a conturat deja destul de clar filozofia lui de viata morocanoasa, pictata in culorile noptii. “Am fost rege peste toate, acum sunt rege al berii.” Ultima realizare a cvartetului din Boston, albumul “What’s Good For You” (1991, Rounder Records), contine doar cateva melodii orginale fiind, in general, bazat pe reluari. Treat Her Right i-au “tratat” bine pe BuckOwens, Billy Boy Arnold, Bob Dylan (”From A Buick 6″), John Lee Hooker (”Tease Me”), Willie Dixon (”The Same Thing”), Jagger si Richards (”Factory Girls”) si pe Dr. Ross. Au reusit, astfel, prin acest disc, sa faca puntea intre capetele - inceputul si sfarsitul - unui gen, realizand rotatie continua a modului de exprimare prin blues, imbogatit cu nuante de country. Interesant este ca datorita felului in care muzicienii isi tratau si prezentau materialul muzical, stilul a fost uneori descris si prin sintagma punk blues (!). Dupa editarea acestui album de David Champagne, alaturi de Sandman, principalul autor al materialului original, descurajat de relativa obscuritate in care inota grupul, paraseste echipa pentru a incerca altceva.
Mark Sandman
2. John Coltrane a fost unul din cei mai mai experimentatoti in jazz, un muzician de exceptie care a reusit sa imbine evadarile in zonele necunoscute ale expresiei muzicale - de obicei mai putin accesibile publicului larg, in primul rand, datorita depasirii unor tipare acceptate - cu incredibila-i finete si caldura modului sau de interpretare la saxofonul tenor, instrument despre care se afirma ca este o prelungire a vocii umane. Colaborarile lui cu Miles Davis, Thelonius Monk si o serie de alti giganti ai jazzului, realizarile discografice pentru
Impulse Records sunt,astazi, preluate si continuate ca un ecou subtil, materializat prin muzica grupului Morphine. Daca despre Treat Her Right se poate spune ca a fost o larva, atunci aceasta s-a metamorfozat in Morphine, un fluture de noapte al muzicii deceniului noua. Dintr-o componenta ce nu a inclus chitara bass si in care prezenta saxofonului nici macar nu era de imaginat, a luat nastere o formula a carei baza minimalista este asigurata tocmai de sunetul innamolit al bassului electric cu doua corzi si fara grifuri, inventat de Sandman, iar rolul harmonicii este preluat de saxofoanele lui Dana Colley (in ciuda numelui este vorba de un barbat! ), care s-au constituit in aprilie purtatoare de prag anesteziant: Morphine.
Dana Colley
Reductia ascetica la sus si jos, toba si saxofon, chitara si voce, spatiu in care se scurge eroarea de inalta frecventa a existentei cotidiene, a definit nimicnicia intunecata a grupului Morphine, acel mare - mic nimic al fiecaruia dintre noi - voi - ei.
Bun. Primul album al reinnoitei componente, “Good”, editata in 1992 pe eticheta independenta Accurate/ Distorsion, a prezentat o expresie intru totul specifica, ce nu se inscrie intr-un curent, nici macar intr-un segment stilistic deja afirmat. A creea si a se afirma cu o poetica proprie in anii nouazeci nu a fost deloc usor. Muzica lor a fost o dedicatie catre zeul inaripat si mutant al visului (Morpheus - in mitologia greaca) , care apare in somn ca inspirator sau numai transmitator al viselor trimise oamenilor dintr-o alta lume, un ritual al insingurarii. Muzica a fost arta cu care au atacat fortele invizibile ale noptii care se furisau in sufletele lor pentru a le fura din viata. Morphine au sapat un canal in jurul teritoriului lor si au deversat in albie lichidul negru din venele calde ale orasului furnicar. Jazz noir. Mesajul discului? Sa nu cobori linistit in groapa ce ti s-a sapat. De la prima auditie este clar ca-i vorba despre un grup neobisnuit si neconventional, care nu poate fi judecat si apreciat dupa criteriile clasice ale rock-ului, care a reusit sa patrunda in pronfuzimile artei abordate mai mult decat o face de obicei practicantii ce si-au ales rock’n'roll-ul ca forma de exprimare (cvasi)artistica.
Billy Conway
”Claire”, “Lucky Day”, “You Speak My Language” sunt exemplificari caracteristici ce sustin aceste consideratii si prin intermediul textelor ce se muleaza perfect pe nuantarile ritmice, melodice si armonice. Coloratura verbala este simpla, aproape scheletica, intunecata, uneori chiar escapista, dar nu depresiva., cu toate ca nu este ocolit nici subiectul mortii ( “I’m goin’ down to the river/ There’s a man I want to see/ Yeah, he’s the ferryman/ He’s waiting for me/ He’s taking me over/ To the other side”. “Ma duc in josul raului/ E-acolo un om pe care vreau sa-l vad/ Da, el este barcagiul/ El ma asteapta/ Ca sa ma treaca dincolo/ Spre cealalta parte.”)
3. Muddy Waters. In istoria grupului Morphine se-ntinde ca un fir rosu umbra unuia din cei mai mari bluesman-i din delta fluviului Mississippi si atribuie o senzationala nuanta bluesistica atmosferei pe care o creaza si degaja muzica celor trei. De atlfel, cina a si descris sonoritatea lor prin sintagma “Muddy Waters on ganja” (Muddy sub efectul consumului de ganja - marijuana). Blues-ul este un factor important al expresiei acestui trio. Morphine vinde liniste.
Mark Sandman
Cantecele grupului balanseaza intre momentele de tacere si atacurile bassului subteran, ale saxofonului invelit in cearceafuri si ale tobelor ce oscileaza ca rotile unei garnituri de tren pe sine. Totusi, principalul instrument al grupului, cel mai expresiv, este vocea lui Mark Sandman, unul din cei mai impresionisti vocalisti ai scenei actuale.Sandman, asemenea lui Guy Kyzer (de la Thin White Rope) isi pune in valoare pronfuzimea vocii sale, ce parca vine din desert, creand o atmosfera unica, uneori destul de intunecata, contribuind astfel la formarea unui sunet plin, grav, pe alocuri amenintator, dar niciodata strident. El este varianta urbana post-mortem a haulitorilor din desertul sufletesc al plantatiilor de bumbac. Pentru a scoate mai bine in evidenta linia vocala, Dana Colley preia temele verbale si le elibereaza de stransoarea semnatica ducandu-le, pe valurile de sunet ale saxofonului bariton, spre insula improvizatiilor de jazz din anii ‘60, cand John Coltrane a inceput sa promoveze stilul free, atat de aproape de starea rock-ului. Colley reuseste sa redea toata aceasta caldura, fie prin tonuri discrete, fie prin tumultoase revarsari de energie.
Dana Colley
Acuratetea impresionanta a muzicii grupului Morphine se ragaseste si se amplifica in urmatorul capitol discografic, intitulat “Cure For Pain”, editat in 1993 pe eticheta Rykodisc, firma de prestigiu, ce promoveaza adevaratele valori ale genului si care a sesizat potentialul acestui trio american. Scutul singuratatii a fost de aceasta data crapat lasand loc unor fine scurgeri de nostalgie dupa lumea ai carei principali actori sunt oamenii. “I’m Free Now”, “Candy”, “Sheila”, “A Head With Wings” sunt toate, titluri ce sugereaza o deschidere si un tonus, poate, mai putin asteptat dupa cenusa calda a primul album. Totul pare a fi mutat in microuniverul cluburilor de noapte. Morphine si in posesia primul hit (”Thursday”), apar si miniaturile instrumentelor excentrice (”Miles Davis’ Funeral”), iar expresia muzicala devine mai complexa (Colley sufla in doua saxofoane deodata, iar Sandman introduce o serie de noutati sonore cu ajutorul bassului sau unic). “Pictura muzicala” afirma R. Bobich in paginile revistei XZ, “atinge cel mai inalt nivel”. Multi critici vor ramana la aprecierea ca acesta este punctul maxim atins de grup si ca de aici nu mai au unde sa mearga daca se folosesc de aceleasi mijloace.
O schimbare a instrumentatiei si a modului de interpretare nu putea nicidecum fi pusa in discutie tocmai pentru faptul ca acestea constituiau principalele caracteristici ce definesc originalitatea grupului. “Yes” (1995) nu aduce elemente noi. Cei trei parca incearca sa stoarca din piatra seaca, iar apoi, obositi, se retrag in interiorul ei ca intr-o grota din centrul orasului, in care se sopteste (”Whisper”) despre cel mai raspandit subiect (”Supersex”). Tentativa de a iesi, de inota spre ape mai limpezi in cautarea iubirii libere (”Free Love”) este oprita: “Sharks patrol these waters” - “Rechinii patruleaza aceste ape” (”Sharks”).
Morphine
Albumul “Like Swimming” (1997) este cea mai matura realizare a grupului Morphine, un disc ce nu se asculta cu detasare, ci care te atrage, te scufunda si te obliga sa inoti, sa plutesti pe valurile lui de sunet ce se intind de la scurta introducere “Lilah” si
pana la piesa de final “Swing Low”. Bassul (Tritar - 1/3 bass si 2/3 chitara) interpretat in tehnica slide se potriveste perfect cu vocea lui Sandman, saxofonul lui Colley pare a fi un emitator de magie, iar ritmic este purtator de transa in aceasta experienta de 38 de minute. Grupul Morphine a depasit, cu acest album, criza existentiala cu care a fost diagnosticat cu doi ani in urma si asemnea unei specii rare, pe cale de disparitie, a atras si mai mult atentia asupra sa si a locului ce i se cuvine in lumea dura a muzicii contemporane. “I make my bed down there below the ocean/ I got to live somewhere” - “Imi fac patul acolo jos langa ocean/ Trebuie sa traiesc si eu undeva” (”Potion”).
Mark Sandman
In 1999, pe 3 iulie, in timpul unui concert sustinut in Roma, Italia, Mark Sandman se prabuseste pe scena, si moare in urma unui atac de cord, inainte sa implineasca de 47 de ani. Un an mai tarziu ceilalti 2 membri ai trupei, reusesc sa lanseze un album postum - The Night. Fara pompa, fara actiuni promotionale rasunatoare, cu foarte putine sau chiar fara interviuri, Morphine au directionat atentia publicului spre muzica lor, care, la fel ca orice alta opera de arta, nu poate fi apreciata la adevarata ei valoare doar printr-un contact superficial. Trebuia sa-i ascultam cu atentie, sa incercam sa itnelegem cat mai bine ceea ce vor sa ne transmita prin mijloacele lor nimimaliste care, in schimb, amplifica si dau o multitudine de sensuri oricarei nuantari. Ei cauta, asemenea leacului, sa ne elibereze de durerile prejudecatilor.
Good - 1992
Cure for Pain - 1993
Yes - 1995
Like Swimming - 1997
The Night - 2000
Bootleg Detroit - 2000
The Best of - 2003